Nu mai stiu cine sunt,sau cine am devenit!
Aseara am decis sa nu mai ies in oras,mi-am ales o seara a mea,o seara in care m-am gandit la mine,la ceea ce eu vreau si ceea ce am nevoie...am realizat ca nu stiu sa cer ajutor si ca ma incapatanez sa imi rezolv problemele singura,iar acum..as avea mare nevoie de ajutor mai precis de un sfat, sa mi se spuna daca asta este drumul meu, daca l-am ales bine sau ar trebui sa ma intorc, sa caut o poteca care sa imi aleaga alt drum.
Motivul pentru care nu am cerut ajutor nimanui a fost faptul ca m-am maturizat mai devreme,am fost lovita de viata mai devreme decat restul lumii si a trebui sa invat ce sunt responsabilitatile, respectul, grijile, riscurile, teama, informatiile potrivite, tristetea...toate acestea pentru a putea face fata situatiilor
Zilele trecute am discutat cateva ore cu o ruda draga mie,care mi-a deschis putin ochii si m-a pus pe ganduri.mi-a pus niste intrebari la care nu am avut raspuns, intrebari la care ma gandesc si acum...intrebari despre viata mea, despre cine sunt eu, cine vreau sa fiu, cine o sa ajung,si de ce anume am eu nevoie..m-a intrebat daca sunt fericita, daca imi este bine iar raspunsul meu a fost doar tacerea...
Aseara am fost la a mea bunica(bubu cum ii spun eu) si am mai stat de vorba,mi-a povestit despre mama,despre cum era ea..si am vorbit vrute si nevrute.Am stat de vorba cateva ore bune si mi-a facut atat de bine,e placut sa stai la povesti....a trecut ceva timp de cand nu am mai stat pur si simplu la povesti,fara sa ma grabesc stiind ca trebuie sa ajung undeva,fara sa ma uit la ceas,fara sa ma intereseze altceva.
Acum analizez acele intrebari si imi dau seama ca de mai bine de un an de zile m-am inchis in mine, am rup legaturile cu prietenii, cu familia sau cu alte cunostinte, m-am izolat de lume si am preferat sa tin in mine toate problemele iar din spusele bunicii din punctul asta de vedere seman cu mama :)
...si totusi mai vreau sa ascult macar o poveste ,stii, imi plac povestile...hai spune-mi o poveste de noapte buna!
pe el...
Il vad precum un copil mare, matur,sensibil, visator, trist, uneori rautacios, capos, inrait de timp si vreme... El spune ca o iubeste pe ea. E o distanta de ani intre ei, distanta care desparte intotdeauna daca nu esti indeajuns de puternic sa lupti. Niciunul dintre ei nu vrea sa uite,sa lase de la el si "se hartuiesc" reciproc cautandu`se, prelungindu`si agonia cu speranta ca ceva se va schimba.
Neputinta si frustarea il aduc intr`o stare de nedumerire copilareasca si enervat vrea, uneori, sa nu mai simta nimic. E derutat si nu il mai intereseaza nimic. Are momente in care vrea pe altcineva, vrea sa uite de "ea", de tot. Si alte momente in care viseaza la o viata cu "ea ‘. O cauta mereu. Vorbeste de "ea", euforic, fericit, alteori furios, deprimat...
Fiind nervos mai tot timpul,nepasator,traind in lumea lui ma face sa ma simt neputincioasa, devin rautacioasa,ma inchid in mine si renunt,renunt sa mai fac vro ceva,renunt sa incerc sa merg mai departe...las pur si simplu timpul sa treaca
Il privesc atenta, ii observ chipul placut framantat, gesturile neintelese, incer sa il inteleg....aproape ca`i ating incordarea si ii simt furia.Doreste sa schimbe ceva,stie ca nu e bine ce face,stie ca o raneste.
El ma urmareste, asteptand... Vrea sa stie cum il vad pe el,cum ne vad pe noi...E atat de serios in asteptarea raspunsurilor mele incat devin rautacioasa. Nu ma recunosc in sarcasmul acesta si nu`mi inteleg reactiile oarecum rautacioase si starea mea de neliniste si tristtete .Eu nu eram asa...
Toata atitudinea lui ma provoaca sa fiu in nenumarate feluri: cand altruista, blanda, calma,iubitoare cand agitata, nerabdatoare, nervoasa. Tristetea care i se citeste pe chip, dorinta de a mi se deschide si a`mi arata ce simte, imi trezesc o afectiune ciudata si nevoia de a`l alinta si mangaia. Si imi regasesc caldura, devin optimista, incerc sa fiu mai buna,mai intelegatoare. Sunt inconsecventa. Ii vorbesc despre o posibila fericire sau dimpotriva ii sugerez sa caute iubirea in altcineva, sa renunte la iluzii si fantezii, ii vorbesc despre ce are el nevoie.
Ma asculta atent, apoi imi explica ca nu are nevoie de altcineva,ca pe mine ma vrea si ca timpul o sa le rezolve pe toate.
Dupa un timp ma calmez...reuseste sa ma calmeaze si atunci timpul petrecut impreuna devine placut. Ascultam muzica, bem vin, vorbim despre noi.
O intrebare verosimila se naste: ce vreau eu de la el?
Uneori am senzatia ca stiu.
Vreau si am nevoie sa fiu eu, sa am o libertate a mea. Vreau pe cineva puternic care infrunta viata si o iubeste cu pasiune. Vreau furtuna si liniste, pasiune si romantism.Vreau sa fiu iubita,apreciata pentru acele lucruri bune pe care le fac si atentionata atunci cand gresesc. Vreau toata gama de trairi adunate la un loc...
El imi poate oferi toate acestea?!?
Later edit :
...si cum sa nu il adori ?
atunci cand iti zambeste,atunci cand iti vorbeste frumos,cand iti sopteste ca te iubeste si te saruta tandru pe frunte,cand te tine strans in brate si te strange atat de tare incat iti dai seama ca nu vrea sa iti mai dea drumul,cand te tine protector de mana,cand se aseaza in bratele tale asteptand sa fie alintat,cand sta la scarpinat ca un motan ce toarce si nu se mai satura...cum sa nu il adori atunci cand te adora ?
Neputinta si frustarea il aduc intr`o stare de nedumerire copilareasca si enervat vrea, uneori, sa nu mai simta nimic. E derutat si nu il mai intereseaza nimic. Are momente in care vrea pe altcineva, vrea sa uite de "ea", de tot. Si alte momente in care viseaza la o viata cu "ea ‘. O cauta mereu. Vorbeste de "ea", euforic, fericit, alteori furios, deprimat...
Fiind nervos mai tot timpul,nepasator,traind in lumea lui ma face sa ma simt neputincioasa, devin rautacioasa,ma inchid in mine si renunt,renunt sa mai fac vro ceva,renunt sa incerc sa merg mai departe...las pur si simplu timpul sa treaca
Il privesc atenta, ii observ chipul placut framantat, gesturile neintelese, incer sa il inteleg....aproape ca`i ating incordarea si ii simt furia.Doreste sa schimbe ceva,stie ca nu e bine ce face,stie ca o raneste.
El ma urmareste, asteptand... Vrea sa stie cum il vad pe el,cum ne vad pe noi...E atat de serios in asteptarea raspunsurilor mele incat devin rautacioasa. Nu ma recunosc in sarcasmul acesta si nu`mi inteleg reactiile oarecum rautacioase si starea mea de neliniste si tristtete .Eu nu eram asa...
Toata atitudinea lui ma provoaca sa fiu in nenumarate feluri: cand altruista, blanda, calma,iubitoare cand agitata, nerabdatoare, nervoasa. Tristetea care i se citeste pe chip, dorinta de a mi se deschide si a`mi arata ce simte, imi trezesc o afectiune ciudata si nevoia de a`l alinta si mangaia. Si imi regasesc caldura, devin optimista, incerc sa fiu mai buna,mai intelegatoare. Sunt inconsecventa. Ii vorbesc despre o posibila fericire sau dimpotriva ii sugerez sa caute iubirea in altcineva, sa renunte la iluzii si fantezii, ii vorbesc despre ce are el nevoie.
Ma asculta atent, apoi imi explica ca nu are nevoie de altcineva,ca pe mine ma vrea si ca timpul o sa le rezolve pe toate.
Dupa un timp ma calmez...reuseste sa ma calmeaze si atunci timpul petrecut impreuna devine placut. Ascultam muzica, bem vin, vorbim despre noi.
O intrebare verosimila se naste: ce vreau eu de la el?
Uneori am senzatia ca stiu.
Vreau si am nevoie sa fiu eu, sa am o libertate a mea. Vreau pe cineva puternic care infrunta viata si o iubeste cu pasiune. Vreau furtuna si liniste, pasiune si romantism.Vreau sa fiu iubita,apreciata pentru acele lucruri bune pe care le fac si atentionata atunci cand gresesc. Vreau toata gama de trairi adunate la un loc...
El imi poate oferi toate acestea?!?
Later edit :
...si cum sa nu il adori ?
atunci cand iti zambeste,atunci cand iti vorbeste frumos,cand iti sopteste ca te iubeste si te saruta tandru pe frunte,cand te tine strans in brate si te strange atat de tare incat iti dai seama ca nu vrea sa iti mai dea drumul,cand te tine protector de mana,cand se aseaza in bratele tale asteptand sa fie alintat,cand sta la scarpinat ca un motan ce toarce si nu se mai satura...cum sa nu il adori atunci cand te adora ?
Franta
uff ...a trecut ceva timp si nu am apucat sa povestesc nimic din experienta mea petrecuta in Franta...eehem..
..poi de cand am ajuns acasa tot am incercat sa recuperez timpul petrecut acolo,incercand sa impac pe toata lumea dar nah se stie ca nu se poate:d...
Revenind la Franta...o tara frumoasa,curata incomparabila cu Romania la fel si oamenii calmi,atenti cu tine si foarte amabili.
Pe parcusul acestor 12 zile am vizitat locuri frumoase,deosebite as putea spune;am intemeiat prietenii,am ras,am dormit putin,am mers foarte mult,am mancat la comun,am stat in internat,am dansat,am cantat,am facut dush la stropitori de camp,ne-am cumparat perne din Carrefour,am luat apa sfintita,am alergat sper microbuz,s-au pierdut bagaje si un telefon,am mers cu rochiile noastre de domnite prin pamant si am urcat munti,am fost si chelneri (daca pot spune asa,am servit mancare)am alergat prin oras dupa stampile pentru a primi premiul cel mare(a face un dush inainte de cina;)) si l-am primit :D) ...unii s-au indragosti si si-au facut promisiuni,altii au legat prietenii stranse...eh nebuneala mare.Si as putea spune k franceza nu e asa grea e chiar placuta atunci cand o intelegi:P
...dar daca va spun ca francezi au invatat romana?si inteleg cat de cat romana?tot timpul spuneau "nu te supara" "nu ma bate" "nu te enerva" "excelent prea" spuneau "m-am suparat" atunci cand nu le explicai in engleza despre ce vorbeai sau cand credeau ca razi de ei.Si mai tot timpul repetau cuvinte dupa noi precum bebelusi..si sa nu ca mai spun ca au inceput sa cante la dus..stiti Andripopa?ala voinic? au invatat si versurile si ritmult ..ehem si de care il cantau in fiecare dimineata.
Va intrebati cum s-a incheiat aceasta experienta?..cu bocete!!!!!!chit ca aveai motive sa plangi,sau nu,dar cand o vedeai pe Stefania plangand(fata care a stat acele 10 zile cu un francez)iti dadeau lacrimile automat chiar nu te puteai abtine.Apoi sa fi vazut cum plangeau si francezi stii si u "si baietii plang cateodata"chiar si baieti ehh e grele tare:P
Dar se pare ca in august o parte din ei vin in Romania asa
ca...povestea nu se termina aici:)
..poi de cand am ajuns acasa tot am incercat sa recuperez timpul petrecut acolo,incercand sa impac pe toata lumea dar nah se stie ca nu se poate:d...
Revenind la Franta...o tara frumoasa,curata incomparabila cu Romania la fel si oamenii calmi,atenti cu tine si foarte amabili.
Pe parcusul acestor 12 zile am vizitat locuri frumoase,deosebite as putea spune;am intemeiat prietenii,am ras,am dormit putin,am mers foarte mult,am mancat la comun,am stat in internat,am dansat,am cantat,am facut dush la stropitori de camp,ne-am cumparat perne din Carrefour,am luat apa sfintita,am alergat sper microbuz,s-au pierdut bagaje si un telefon,am mers cu rochiile noastre de domnite prin pamant si am urcat munti,am fost si chelneri (daca pot spune asa,am servit mancare)am alergat prin oras dupa stampile pentru a primi premiul cel mare(a face un dush inainte de cina;)) si l-am primit :D) ...unii s-au indragosti si si-au facut promisiuni,altii au legat prietenii stranse...eh nebuneala mare.Si as putea spune k franceza nu e asa grea e chiar placuta atunci cand o intelegi:P
...dar daca va spun ca francezi au invatat romana?si inteleg cat de cat romana?tot timpul spuneau "nu te supara" "nu ma bate" "nu te enerva" "excelent prea" spuneau "m-am suparat" atunci cand nu le explicai in engleza despre ce vorbeai sau cand credeau ca razi de ei.Si mai tot timpul repetau cuvinte dupa noi precum bebelusi..si sa nu ca mai spun ca au inceput sa cante la dus..stiti Andripopa?ala voinic? au invatat si versurile si ritmult ..ehem si de care il cantau in fiecare dimineata.
Va intrebati cum s-a incheiat aceasta experienta?..cu bocete!!!!!!chit ca aveai motive sa plangi,sau nu,dar cand o vedeai pe Stefania plangand(fata care a stat acele 10 zile cu un francez)iti dadeau lacrimile automat chiar nu te puteai abtine.Apoi sa fi vazut cum plangeau si francezi stii si u "si baietii plang cateodata"chiar si baieti ehh e grele tare:P
Abonați-vă la:
Postări (Atom)